Dear Californication/California

uite, am vrut să vin pe la tine de când eram mic. Dacă m-aș apuca să scriu despre toate filmele (și cărțile mai puțin, dar și ele) care se desfășoară la tine în curte, aș face o listă de cărți mai lungă decât bibliografia de doctorat a unui student la oxford. știi, toți visează la tine. la femeile ce umblă în costum de baie pe străzile care își desfășoară palmierii pe margine, la familia tare fericită din suburbii, la formațiile tare bune care vin din Los Angeles, la flower power, la hippie și tot ce înseamnă California.

recunosc, nu tare m-am îndrăgostit de Paris. cred că știu și răspunsul. nu am crescut cu cărțile lui hugo, nu am prea văzut filmele disney siropoase et.co. hai să-ți spun un mic secret: geografia este aceea pe care noi o citim; există un punct de referință în jurul căruia gravităm, privim și ne mirăm dacă așa este, într-adevăr. și eu parcă am crescut cu imaginea ta, cu muzica ta, cu limba ta și cu frontiera ta.

știi, prin secolul XVIII, coloniștii forțau tot mai mult frontiera către eternul vest, încercând să te descopere. te-au găsit los mexicanos înainte de asta, dar parcă doar unora ai vrut să le dai aur și bucurii izvorâte din mijlocul oceanului Pacific. te-ai cam supărat pe la începutul secolului XX, când un cutremur ți-a cam scuturat falia- San Andreas (uite, un alt joc în care îți apare și-ți este omagiat numele). mi-e și ciudă cum ai adus rând pe rând în toată america noțiunea de nou, cum ai împrăștiat filmul din inima-ți de Hollywood, cum în anii 1960 hippioții cântau ”if you re going to San Francisco”, cum prin anii 1980 veneau Metallica, Guns și alții din suburbiile middle-class ale orașelor tale cu iz de paradis, cum prin 1990 ai oferit seriale ce always se petrec în California.

Mereu și mereu alta, mereu vârful civilizației vestice. și un interesant amalgam de suburbii stricate, de alcatraz, de cholos și chicanos, de mexicani supărați, care știu un soi de Spanglish imposibil de nerecunoscut.

practic, americanii au căutat the West, au mers până când au dat de ocean, dacă ar mai fi fost pământ, s-ar mai fi dus bine mersi până în Japonia pe jos. știi, se simte asta în graiul tău: ai un iz de cheap English, de care un londonez ar râde tare bine, dar în același timp nu ai vocea de țărănoi de Alabama sau East Anglia. Știi, cred că doar imnurile comuniste dedicate lui Stalin te pot întrece la număr; serios, oricine are în playlist măcar o melodie în care să apari. tu și new york. dar în new york sunt puțini americani. prea puțini chiar și pt. america. E un soi de St.Denis mai curățel un pic.

uneori culorile au altă textură

4 drahme au costat sticlele ce stau trântite lângă culorile

ce se topesc în ochiul de sticlă-

pentru câteva minute tot cartierul a venit în mica cămăruță

au cerut toți câte un pahar de bere (și-au îngrădit mâinile jegoase)

din casa vânturilor au venit oameni mai ciudați

am crezut că am un coșmar

/nu poți vedea în lumea reală o fătucă negresă în costum roz/

prea târziu

se urcau pe pereți cocori

veniseră până și vecinele cu flori în mână să înghită până și ultima sorbitură de bere

ușa a ținut vreo 15 minute bune

/s-au strecurat prin gaura cheii, prin vizor, prin conștiință/

Nu am văzut până acum cum cineva poate roade sticla de beție-

verzi focuri arse-

galbene imagini macre pline de culori

pe o melodie ciudată, pentru snobii din Marele Oraș.

dear chambermaid swing.

scuză-mi scrisul prea apucat, draga mea follia, sunt pe frontul simulat acum și nu am mult timp. aș mai dormi un pic; mâine iar iau ranița și merg în celălalt sat. nu e război, nu sunt decât aplicații; i-am scris și mamei, ca să stea liniștită. Facem doar manevre, ne mai dezmorțim puțin brațele moleșite de spălatul vaselor. Mai sărim, mai respectăm câte o ”aviație la joasă înălțime”, seara mai mergem la femei sau bem din spirtul care ne este destinat pentru a ne bărbieri.

totuși, nu am uitat de tine. ungurul de la mine de pe stradă spune că îl înnebunești: pe toți i-ai adus în delir, de la primele măsuri. deja ai un iz tare ciudățel de comercialism, dar până una-alta e bine că bombardezi combinații de klezmer cu muzică de tom&jerry. De data asta, reușești să lecuiești nebunia, tot pe același ritm sincopat, dar fără să mai aud aceeași melodie a lui Bach, de care îți ziceam într-o conversație zilele trecute.
e mai ciudat că nimeni nu te înțelege, nu pricep ce vrei să-mi spui niciodată. e ca și cum mi-ai reproduce pe note primele picturi abstracte. ciudată mai ești, mai vrei să-ți și scriu, să sar pe ritmul tău, să-mi exorcizez nebunia când de fapt, o uit acasă. Știi, cândva, am văzut un clovn care habar nu am cum, se juca cu niște mingi de foc pe melodia ta. era total random, îmi aminteam cum follia îmi povestea că în renaștere se întâmpla la fel, și că de fapt, clovnii erau văzuți ca exorciști pentru regi și mă cam speriau chestiile astea. era pe la nu știu cât dimineața și îmi aminteam că follia era cântată doar pe o singură coardă. Ție nu am ce să-ți spun, chambermaid swing, pentru că, în fond, combini butoane și clape și efecte. dar uneori știi să ai ritm de jale și ciudățenie.
e ciudat să asculți cum ești progresivă, cum te complici, cum sari în sus și în jos, cum rupi notele și le pui aiurea, cum vrei să dai un miros de anii 1920 pentru nostalgicii ce nu pot trăi în prezent. ar trebui să vezi filmul Midnight in Paris, e tocmai pe chestia asta. Se zice că nu poți să te adaptezi la lumea de acum dacă spui că mai demult a fost mai bine. Poate că e adevărat, poate că nu, dar toți o facem. Aștept să-mi scrii cât de curând, follia, să reușești să-ți rupi un pic de timp pentru lumile astea imaginare pe care încă nu le-am construit. Mi-ar trebui un pix roșu pe o realitate încă goală.

Acum că tot nu pot dormi (am băut cafeaua ness ce ne-a dat-o colonelul și deja-mi aplaudă urechile) și cum oricum nu vorbim prea des, vreau să-ți povestesc o imagine de doi lei. Erau niște țigani pe autobus, când am venit spre cazarmă. se certau pe tot soiul de teme; unul avea un acordeon. Deși era gras și avea unghii groase din care îi ieșeau viermii, era simpatic. doar el tăcea și repara cu bandă adezivă burduful. Ei și? La toți ni-i greu, vorba aia. M-am speriat puțin; sper să nu visez și asta. În ultimele nopți, de când e lună plină, am visat cele mai ciudate chestii, cu cei dragi. Dar mi-e frică să vorbesc despre ele. nu știu de ce.

într-o zi am murit

dezbracă-ți pielea
cea ciuruită de gloanțe. coase-ți repede
ce a mai rămas din bolnavul tegument-
ia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii groși din cutia de metal
adună-ți repede carnea ce a mai rămas împrăștiată pe pereți
sper să nu răcești.
sunt zece grade afară și vântul uneori îngheață și gândul mut.

ți-a trebuit să te gândești la moarte în fiecare zi
ți-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mână
în căști asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap
noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii

încet și mie mi-a mâncat dinții, credeam că erau carii
am crezut că e început de otită când n-am mai auzit
pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă
am stat la pat, mi-am pierdut vocea, râdeau cei cu care stăteam;
aveam voce de fetiță, pe urmă de copil.

era cancer, mi-a mâncat ficatul, inima-așteptam să-mi roadă genunchii
să-mi rupă fâșii oasele.
gata, ți-e frig
ia și tu o haină, să te încălzești, mergem la un ceai.

Dear follia

pe vremuri,vindecai nebunia celor ce visau la licorne sau alte creaturi fabuloase. astăzi, te ascultă clasicii încă în viață bine mersi pe youtube sau câțiva snobi ce mai merg pe la concerte,aruncându-și banii aiurea, ca într-un bolnav capitalism. De fapt, astăzi toți urlăm împotriva ta, împotriva nebuniei: suntem toți raționali și pentru ca să ne tratăm bolile, mergem la psiholog, preot, psihanalist, neuropsihoterapeut, vânzătorul de droguri sau la vecina de pe scara vecină. În cazul suprem, avem și spațiul material cald, cel unde mamele ne pun în halate și șlapi.


nu-s un mare amator de nostalgii ale trecutului (să-ți spun, zilele trecute am văzut Midnight in Paris, exact pe faza asta, cu Zeitgeist) și nu m-aș vedea trăind în alte timpuri. Adică, și în perioada interbelică era curvoșag, în timpul tragediilor grecești democrația pocnea din toate încheieturile (ne-o arată Xenofon tare bine). Și totuși, aș fi vrut să fiu tratat de tine, în ritmul tău sacadat, un pic peltic, cântat de vreun menestrel spaniol. Nu aș vrea să-ți aud melodia gângurită de oboi, fluiere sau flaute.nici vorbă de așa ceva. vioară, tamburină și o chitară. și eventual, un violoncel ce să țină basul bine.

desigur, nu aș fi vrut să-ți aud corzile mângâiate, ca și cum o face Rachmanihoff sau Liszt. aia nu e follia, e muzică de salon, de snobi, pentru snobi. versiunea lui Vivaldi, fără decorațiuni baroce sofisticate. cu acordurile simple, trase pe corzi ca și în melodiile maramureșene. eventual, un clavecin se poate auzi în partea de început.

te ascultau țăranii din flandra, urâți și murdari, pictați pe miniaturi și alte chestii de genul, în timp ce beau vin roșu sau rom adus din Indii. te ascultau și preoții, pentru că era înainte de post și totul era permis timp de o zi pe an. te venerau femeile, te ascundeai de cei serioși, topeai spaniolii, catalanii, parizienii și nemții, pentru o vreme catolici.te-au ascultat și marii împărați și regi, s-au cherchelit pe piesa ta au dansat au spart sticlele au construit pe ritmul tău castelul de la Versailles pe notele atât de monotone dar mereu exprimând altceva s-au scris comediile lui moliere iar curtea a râs bine iar Regele Soare a rupt lumea în două
nu te ascultau calviniștii pioși, te-au interzis,ți-au ars partiturile ciudate, au spus că e diavolesc, că desparți oamenii, că nu cureți nebunia, ci că semeni discordia. nu te ascultau cei ce studiau prin academiile europene:”nu e voie, nu-l respectă pe aristotel, n-o vrem”

m-a întrebat cineva dacă eu mai am nevoie de tine, dacă chiar cred că-mi va vindeca nebunia; dacă există o notă ce-ți poate induce nebunia prin urechile moleșite și dacă poate să-ți și șteargă gândurile. pentru nietzsche, acest lucru a fost evident. el căuta originile ditirambului, discuțiile despre greci fiind centrale. deci, da, am nevoie, cu toții avem nevoie de acorduri simple- de aprins teme adormite în sânul nefericirii.

uneori trenurile nu se opresc

în castel din tren se vede o cămăruță cu un mic trenuleț de jucărie
în castel din trenulețul de jucărie vezi cum trec nu trenuri, ci lumi întregi
încet încet le luăm de coadă
și se deșiră unul câte unul în jurul castelului de aramă ca niște note
de muzică
de coardă
ce se întinde grosolan ca vecina grasă de la etajul cinci

etajul cinci eternul etaj cinci
loc al antenelor unde nimeni nu are voie
de unde toți ne ferim și urcăm doar cu instalatorii de mână
în castel din tren se vede o cămăruță
pe masă- o vază de flori- ca la mame acasă-
pe jos-un băiat palid- o crustă scârboasă îi cuprinde pielea, îi cade tegumentul
ca și mătreața
se scarpină cu scârbă- își mănâncă uneori cojile de pe răni
-trenulețul se scurge ca timpul ce-și așteaptă noii clienți-
efectiv distrus de stare
efectiv de tren dezavantajat de moartea străzilor goale.

dacă te rog din suflet ia această poză
mă voi da jos la stația de aici, îi duc muribundului de copil o ciocolată
îi cumpăr și câteva baterii ca să mai meargă ultima dată trenul
trenul meu și desigur, trenul tău

Cassé de Rémi de Vos

Astăzi, dat fiind că am avut o zi nițel mai liberă, ocupată în cursul dimineții de spălatul hainelor și alte lucruri femeiești pe care tot eu trebuie să le fac, m-am dus la Theatre Gerard Philipe, situat la vreo 5 minute de locul unde stau. Ca să fiu mai exact, stau în St.Denis, loc unde probabil găsești mai mulți români decât într-o jumătate de județ din secuime. Bineînțeles, alături de alți mii de negri,arabi,maghrebieni sau tot soiul de alte nații. În mijlocul acestui mare amalgam de cartier de imigranți, stă impunător un teatru care la o primă impresie pare trăznit dintr-o altă lume, în contrast cu magazinele de kitsch din zona adiacentă. V-ați prins, clientela vine din Paris sau din zonele mai îndepărtate puțin ca să asiste la câte-un spectacol. Prea mulți rezidenți ai orașului nu am văzut prin sală. Majoritatea celor din public, după terminarea spectacolului fugeau zgribuliți spre RER, dovadă că altminteri nu au nimic de-a face cu acest district.

O clădire frumoasă pe exterior, ciudată în interior. Cu niște balustrade de lemn ce dubios îmi aminteau de Globe Theater, sala mare nu avea nimic din aerul burghezo-parizian. Scena de beton (intuiesc că este în reparație sau ceva de genul) îmi sărea vizibil în ochi, cu un miros de contrast cu cocheta aranjare a sălilor din Cluj sau Satu Mare. În fine, sper să fie o problemă temporară de vină.
Piesa în sine prezenta viața unui cuplu perfect încadrat în rutina industrială.Soția a fost dată afară de la firma Prodex;ca urmare, ea nu-și mai găsește sensul de a trăi. Soțul ei trece și el printr-o profundă restructurare, ajungând de la inginer programator la angajatul care scoate pubelele în fiecare dimineață. Bun, cam asta este povestea de bază, iar de aici apar numeroase înflorituri și digresiuni, personaje-tip care își aduc povestea lor pe scenă, de la părinții femeii, la vecinul sărit de pe fix (care printre altele, nu și-a declarat mama moartă pentru a primi în continuare pensia ei).

Punctul forte este că piesa a reușit foarte bine să se joace cu tema de actualitate a crizei fără să facă nicio referire directă însă la ea. Mi-a plăcut de asemenea că de Vos ia în derâdere pe rând toate curentele de gândire, de la marxism la economia capitalistă. În alte cuvinte, nimeni nu are dreptate, toți suntem spectatori într-un mare show repetitiv. Pe alocuri, s-au simțit și câteva nuanțe preluate din Sartre, din al său eseu ”Existențialismul este un nou umanism”. Totul acoperit de o pătură groasă de realism (sau de dorință de realism).

O chestiune mai enervantă a fost faptul că nu toți actorii păreau foarte buni sau jucau roluri puțin nepotrivite.Cu alte cuvinte, când ai nevoie de femeia fatală, nu pui sub nicio formă o pipiță cu voce înaltă și ciupită. Mai ales că limba franceză e mult mai sensibilă din punct de vedere tonal.Însă, per ansamblu ideea a reușit să salveze stângăcia regizorală a piesei. Caracterul de ambiguizare și captare a spectatorului în absurdul vieții a reușit să confirme faptul că un act teatral este bun dacă într-adevăr îl cuprinde și pe public în propriul său vârtej.

ridică-te, astăzi mergem pe jos.

între trei imagini ce-ți pătrund inima, aștept
să citesc în flăcări de brichetă și în mucuri de țigară
în note deja scoase din violoncelul spart (te miri cum mai se aude ceva)
vreau să simt boala din sufletul revoluționarului

de când protestați în piață, cei de la curățenie au mai mult de lucru
își strâng visele cu mai multă fericire-
clădirile sunt înconjurate de caracatițe albastre
peștii plutesc zi de zi pe străzile capitalei
în subteran șerpi construiesc metrouri din ziduri de cărămidă
pescari așteaptă la malul lacului cișmigiu, dar e iarnă și trebuie să spargă gheața
(sau asfaltul)
corturile de pe malurile mării au putrezit
au putrezit și îndrăgostiții din sacii de dormit
au mucegăit tot așteptând răsăritul de soare
s-au înecat trași de monoxidul de carbon scos de plante și nisip

plecați, din țarcul nostru plecați
aici ne-am semănat somnul așteptăm să răsară clădiri și semne
ridică-te, femeie, ridică-te, copile
smulgeți-vă carnea, rupeți-vă musculatura, nu mai aveți ce face cu ea
protestați cu scheletul ce v-a mai rămas
florile culese de ieri mi-au rămas în vaza de pe masă
ridică-te femeie, ridică-te, copile
astăzi ne ridicăm și umblăm pe jos.
gata, gata, somn ușor, bună dimineața.

Tolkien, scriitor creștin

Scrierea fantastică a lui Tolkien este concepută pentru a contrage un mesaj de esență creștină, chiar dacă nu într-o formă imediat vizibilă. Conform unei scrisori redactate în 2 decembrie 1953, adresată savantului iezuit Robert Murray, autorul britanic declară că „The Lord of The Rings” este „o operă fundamental catolică”. („The Lord of The Rings is of course a fundamentally religious and Catholic text”).

În trilogia "Stăpânul Inelelor", el reuşeşte să intuiască foarte bine setea de spiritualitate şi de imaginaţie a unei lumi care după cel De-al Doilea Război Mondial se considera urmașă a pragmatismului american. Astfel, nevoia de mitologie și de poveşti era trecută cu vederea sau se considera a fi depășită. Nici modernismul ce tocmai apunea, nici postmodernismul ce încet încet răsărea nu acopereau acest domeniu al fanteziei pe care Tolkien îl considera vital.
Trebuie să avem în vedere faptul că există mai multe niveluri ale scrierii. Nu este vorba aici despre cele anunțate de către Dante în Il Convivio, ci o conceptualizare mai degrabă în funcție de semnificație. În primul rând, e (1) un strat mitologic, presărat de figuri emblematice, miraculoase, urmat apoi de (2) o dimensiune alegorică, unde se susţine ideea unui Shire neindustrializat, pur, (3) iar ultimul nivel este cel spiritual, etic sau religios. Ca un răsunet al ultimului nivel, putem explica modalitatea de construcție a unui personaj ca și Gandalf sau Frodo, după șablonul christic.

Dacă abordăm din perspectivă contextuală, putem vedea o lume care și-a pierdut orice nădejde în sisteme politice. Democrația nu mai este văzută ca în perioada interbelică drept idealul suprem într-un stat, ci ca să îl parafrazăm pe Winston Churchill, doar ca ”cel mai bun sistem prost”. Scrieri de tipul ”Ferma Animalelor” sau ”1984” apar tot mai mult, ca o dorință de acuzare alegorică a unui sistem care a eșuat. Bradley Birzer emite ipoteza conform căreia Tolkien era speriat de noua direcţie a civilizaţiei. Acţiunile lui Stalin de exemplu au fost luate ca model pentru fapta lui Sauron, care dorește în roman să unească toate popoarele sub aceeaşi egidă,cea a unui multinaționalism fals. Opiniile politice ale lui Tolkien se regăsesc în opere, prin stima sa pentru monarhia şi ura faţă de etatism.
O viziune asemănătoare cu cea a autorului britanic o putem regăsi la Sfântul Augustin. În construcția ”Lumii De Mijloc”, Tolkien preia elemente precum Civitate Dei, în contrast cu "civita humana" (sub denumirea de Orthanc), ce se află sub conducerea lui Saruman. De asemenea, el adaugă în această ecuaţie şi "cetatea diavolului", Barad-Dur, astfel având un triunghi al lumilor alternative.

Elementele de cosmogonie au o asemănare foarte mare cu cea gnostică. Sauron la început a fost la fel ca şi Lucifer, un înger din suita divinităţii, dar pe care trufia l-a determinat să decadă. Chiar dacă după distrugerea primului inel Stâpânul Întunericului s-a dezintegrat în neant, minciunile lui au intrat în istorie. Dacă privim acest fenomen prin gândirea lui Aristotel, Sauron ajunge să devină Primul Motor negativ. Acesta generează o întreagă lume, în contrapondere cu ideea binelui şi dorește să cucerească Pământul de Mijloc prin orice mijloace posibile. La nivelul construcției, Tolkien decorează fabulos această lume și folosește o suită aproape copleșitoare de avataruri. Astfel, imaginarul cuprinde manifestări ale răului, din care amintim balauri, balrogi, vârcolaci, orci, golbini, semi-orci, năluci ale Inelului, pitici, câini ai Iadului, vampiri, wargi, lupi sau trolli. Pe de altă parte, Demiurgul pozitiv rămâne nenumit.

Un element central, în jurul căruia se construieşte întreaga Lume de Mijloc, este muzica. Frodo aude într-un episod muzica elfilor şi este fascinat de această imagine sonoră ce pare a fi supraumană. În fapt, această sonoritate este ecoul unei muzici de o frumuseţe mult mai profundă, pe baza acestor acorduri fiind constituită Lumea de Mijloc. Astfel, Eru (Unul) a cerut Ainurilor (cei sfinţi) o armonie supremă, iar ei au creat o Muzică Măreaţă ca răspuns la cererea divinității. După ce se sfârşeşte cântarea, Huvalu le înfăţişează o lume imaginară, incluzând Pământul de Mijloc, a cărui formă şi istorie este plăsmuită după frumuseţea şi măreţia pe care tocmai o cântaseră. Printr-un paralelism, putem vedea o similaritate imediată cu concepţia lui Pitagora, prin muzica sferelor şi ideea unei armonii universale. Ideea imitaţiei unui lucru celest aparţine metafizicii europene prin excelenţă, de la Platon până la Thomas Aquino. Chiar Tolkien insista adeseori asupra folosirii pentru acest gen de literatură a conceptului de fantezie, în detrimentul celui de imaginație. Imaginația este un termen mult prea larg, care se pretează până și pentru fenomenele psihologice. Fantezia însă se raportează la generarea de iluzii, prin care există posibilitatea de a accede la Adevăr. Vedem cum tema lui Platon este în mod continuu interpretată, dar fără a-și schimba motivația inițială. Nu trebuie însă să cădem în capcana raportului dintre ficţiune şi realitate în opera sa. Lumea de Mijloc nu este nici o proiecţie, nici o replică a lumii reale, însă preia anumite legi de fiinţare şi desigur, se stabilesc anumite norme care facilitează înţelegerea ei.

Frodo, Gandalf şi Elbereth sunt personaje construite după anumite modele biblice. La fel ca Hristos, misiunea lui Frodo este una negativă şi urmăreşte îndeplinirea unui bine politic, salvarea întregii societăţi prin propriul sacrificiu. Episodul de pe Muntele Osândei, când personajul principal trebuie să arunce inelul în lavă şi şi-l revendică pentru sine, dovedeşte o altă asemănare cu o anumită parte a creştinismului. Tolkien declară că este o prelucrare a versetului biblic "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Resurecţia lui Gandalf evidenţiază acelaşi mesaj: Binele poate fi învins doar pe scurtă durată de către Rău.

Puţine personaje feminine sunt construite ca şi ipostaze carnale; majoritatea sunt pure, imaculate şi preiau modelul Fecioarei Maria. Amintim aici de Galadriel (liderul elfilor), o fiinţă neîntinată, imaculată, pură, dar şi de Elbereth, "Făuritoarea Stelelor". Păcatul originar este reprezentat de prezenţa inelului; invizibilitatea este o reinterpretare a mitului adamic şi a constatării goliciunii trupeşti şi sufleteşti a omului. Desigur, această propunere poate fi supusă discuției și se pot găsi numeroase valențe, în funcție de metoda cu care se abordează motivele și temele. Inelul poate fi și o repoziționare a simbolului Sfântului Graal; dacă în poveștile Mesei Rotunde se urmărește căutarea acelui element vital, care ar da puterea, aici, o Frăție similară urmărește să piardă acel element, care într-adevăr oferă puterea, dar corupe, fiind o questa negativă. Problematica răului a stârnit numeroase controverse în interpretatea gândirii lui Tolkien.

Unii, ca Paul Kocher, ar spune că răul este absența Binelui în Stăpânul Inelelor și astfel, se poate observa o similaritate cu ortodoxia. Majoritatea studiilor dedicate pe problema tolkieniană afirmă răspicat faptul că autorul ar fi consultat lucrările lui Thomas Aquino, dat fiind că era atât un medievalist, cât și catolic. Alții merg mai departe și spun că scriitorul anglo-saxon ar fi fost mult mai familiarizat cu lucrarea Consolatio Philosophae a lui Boethius, în traducere engleză. Pentru Boethius, Răul nu este absența Binelui, ci nimicul. Sistemul cu care se luptă Frodo pare mai mult decât acea absență, ci uneori tinde să devină o entitate independentă.

Ne putem ridica întrebarea dacă Tolkien este un simplu plagiator în construirea Lumii de Mijloc. Metoda englezului nu se pliază pe o asemenea tehnică, deoarece el reușește să cizeleze, să șlefuiască și să ofere o altă perspectivă a unor situații care au o cu totul altă semnificație în contextul original. Scriitura lui lucrează în mod pasiv. În primul rând, orice cititor care citește trilogia (sau în ultimă instanță urmărește ecranizarea), va fi interesat în primul rând de anecdotă. Foarte puțini urmăresc acest palier în parcurgerea textuală. Desigur, acest lucru conferă și o anumită accesibilitate către un grup social mai larg.

Ajungem la efectul de resort adus de către această facilitate. Tolkien ajunge în circulația consumerismului, ajunge să devină saturație, să producă chiar și agasare sau iritare. Se ajunge la o dihotomie de tipul: ori îl iubești pe acest autor, ori îl urăști. În ciuda numeroşilor sceptici, Tolkien este un scriitor foarte în vogă, fără nicio legătură cu fenomenul produs de către proiectul cinematografic hollywoodian. În anii 60-70, pe zidurile universitare se puteau citi „Frodo încă este viu”, ca reacţie a tinerilor împotriva unui sistem academic vetust, cu un structuralism în plină floare. Alţii poartă cu mândrie, chiar sfidător tricouri imprimate cu chipul lui Gollum.

Tolkien a generat un fenomen social la care probabil nici el nu s-ar fi gândit, conform vechiului principiu „unde dai şi unde crapă”. Astăzi, există unii care după lectura (uneori fugitivă, dar nu constituie neapărat o regulă) îşi întemeiază formaţii care doresc să sugereze, prin tematica versurilor, lumea orcilor sau a lui Sauron. Aceste grupuri muzicale aparţin cu precădere spaţiului scandinav şi abordează variaţiuni pe tema muzicii black metal. Dacă privim partea bună a lucrurilor, putem spune că se promovează din nou o literatură către o categorie care de altfel ar fi puţin interesată de fantasy. Fiecare cititor vine cu propria sa mentalitate din spate şi caută ce îl interesează. Important este că Tolkien rămâne mereu la dispoziţia unei largi clase. El a intuit foarte bine atunci când şi-a scris operele că umanitatea şi civilizaţia postbelică au nevoie de poveşti, de legende, dovedind caracterul înnăscut al acestora. De asemenea, faţă de alte scrieri mai recente (de tip Harry Potter), el şi-a trecut primul test, cel al posterităţii. Dovada cea mai clară este producţia cinematografică, de un real succes (indiferent că a reuşit sau nu să menţină mesajul iniţial sau să îl corupă).

(Revista Steaua, nr.9/2011)

Vina e mereu a altuia.

În urma ieșirilor în stradă tot mai violente a cetățenilor, o firească întrebare începe să măgulească mințile tinerilor socialiști, ce încă îl citesc cu entuziasm pe Karl Marx și (de multe ori) poartă tricouri cu revoluționarul Che Guevara: capitalismul cade după criza începută în 2008? Asistăm la ”un sfârșit al istoriei” în sensul în care Fukuyama încearcă să definească evoluția societății de astăzi? Sau mai degrabă trebuie să căutăm o explicație în teoria ”ciocnirilor civilizațiilor”, anunțată de Samuel Huntington?
Într-o primă fază, trebuie să înțelegem cum democrația occidentală nu este tocmai vârful anunțat de Fukuyama. De asemenea, trebuie să trecem în revistă teoria lui Huntington referitoare la faliile civilizațiilor, pentru a înțelege cum mentalitatea schimbă terenul (sau cum, harta precedă teritoriul, în termenii lui Baudrillard). În final, trebuie să analizăm cum principiul democrației este deseori abuzat și impune chiar o deformare a realității.
1.Democrație, dulce nebunie
Un lucru este cert: punctul de pornire al marxiștilor este eternul concept de luptă de clasă. Revoltații sunt masele, populațiile nemulțumite de pe mapamond, indiferent că vorbim de pakistanezul ce vinde mâncare în Bronx, că e vorba de vreun locuitor din banlieurile franțuzești sau un student din Grecia. Dacă încercăm să dăm de capăt în această ecuație , să scoatem termenul necunoscut numit burghezia decadentă și să găsim astăzi echivalentul, ne va fi destul de greu. Chiar dacă suntem tentați să spunem și să arătăm cu degetul înspre lideri, înspre organizații conspiraționiste, înspre sisteme economice sau înspre guvern, în funcție de nivelul de înțelegere a situației globale.
Cu siguranță putem spune că marii looseri sunt cei care au prins mandate prezidențiale în timpul crizei. Mulți dintre cei care candidau prin 2007-2008 la postul de președinte promiteau o dezvoltare economică ce în termenii acelor timpuri nu părea deloc fantastică. Nicolas Sarkozy a mizat pe acest lucru și a câștigat, Merkel de asemenea. Este destul de dificil să integrăm cazul lui Traian Băsescu în această categorie deoarece dacă bine ne amintim, alegerile au avut un miros putred. Și totuși, that’s not the point. Important este de văzut cum încrederea populației a scăzut, cum prestigiul lor a scăzut în sondaje, iar atunci când populația nervoasă ieșea pe stradă, numele lor erau scandate primele. Asistăm la o fetișizare a numelor oficiale. Pancardele sunt îndreptate spre acel „rău exterior”, deoarece, după cum bine putem observa, populația în sine nu este de vină pentru ce se întâmplă. Băsescu, Sarkozy, Bush sunt de vină. Cu tot „protestul pașnic” la activ, nu am văzut nicio pancardă în care să scrie un mesaj de tipul ”FMI ne-a furat” zilele acestea la știri.
Francis Fukuyama insista asupra faptului că democrația este forma ultimă de civilizație, printr-o abordare oarecum hegeliană. În alte cuvinte, democrația liberală capitalistă este cea mai înaintată posibilitate de organizare a statului și astfel asistăm la un ”sfârșit al istoriei”. Dacă stăm să privim problema puțin dintr-un alt unghi, putem vedea cum acest sistem este departe de a fi perfect. Într-un sistem care presupune reprezentativitatea și accesul în teorie a oricui la putere și la sistemul decizional, care este rolul partidelor politice? Dincolo de clișeica definiție conform căreia un partid ar reuni oameni cu aceleași opinii, în realitate, un partid nu poate să creeze decât o hegemonie, un sistem elitist. Oricare partid, indiferent de doctrina lui, are un lider. De multe ori, sistemul decizional este filtrat prin „doctrina de partid”, prin anumite țeluri, iar cetățeanul nu participă practic cu nimic. Nu spune nimic. Istoria ne-a învățat cum de pildă, sistemul sovietic ce anunța egalitate s-a transformat într-un sinistru organ de măcel, cum după măreața Revoluție din 1789, toți monarhiștii au fost uciși de către revoluționari, deși deviza sfântă ”Libertate, Egalitate,Fraternitate” presupune și libera opinie, cum astăzi Parlamentul European este doar o logoree, o beție dulce de cuvinte...
Astfel, putem fi destul de reticenți atunci când vorbim despre democrația liberală ca formă supremă de guvernământ, extazul și orgasmul civilizației vestice actuale. Putem însă să ne întrebăm dacă nu ar exista alt sistem politic pertinent care să rezolve problemele economice, sociale și politice actuale. Băieții marxiști ar ridica degetele rapid din banca în care toți s-au așezat, ușor vizibili după tricourile lor roșii cu Che Guevara și ar spune-o cu satisfacție: Da, marxismul, Lenin și lupta de clasă. Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că în societatea de astăzi, majoritatea celor care luptă și strigă în numele stângii, o fac din snobism. Cazul Franței este celebru, cu cunoscuta-i elită de „comuniști de caviar și saloane”. În cazul în care nu este la putere, discursul populist al membrilor de stânga dorește să devină un catalizator și să spună răspicat ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”. De multe ori însă, omul telespectator sau implicat în procesul media, este mult prea bulversat de ceea ce se întâmplă și poate să cadă foarte ușor în capcana principiului ”uite ce lucruri bune zice ăsta”.
2.Regionalism, falii tectonice, tensiuni.
Ajungem la întrebarea firească și justificată: ce este democrația? Ca să evităm un răspuns frumos, în care ne plimbăm prin istoria Greciei Antice și analizăm conceptul de demos alăturat de kratos,kratein, trebuie să extragem această definiție dintr-o perspectivă geopolitică separată. Cu alte cuvinte, ideea de democrație nu este la fel în SUA ca și în România sau Arabia Saudită. Decât pe foaia și în cursurile de filosofie sau de științe politice. În altă ordine de idei, voi face apel la Samuel Huntington, care propune o teorie care este destul de interesantă. El face o paralelă între faliile seismice ale globului și ”faliile civilizațiilor” care se ciocnesc între ele, se macină între ele, exercitând presiune una asupra celorlalte.
Samuel Huntington, în lucrarea "Ciocnirea civilizaţiilor" distinge opt mari entităţi, care se află mai presus decât popoarele şi care asemenea faliilor tectonice, exercită o presiune uluitoare una asupra celeilalte.Acestea sunt: cea sinică, în zona Chinei, cea japoneză, hindusă, islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană şi africană. Fiecare are anumite trăsături, raportări şi viziuni asupra întregii lumi. Faliile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa la religie, care de mult a fost un factor superior celui naţional, etnic sau politic.Aceste plăci civilizaţionale au evoluat pe baza a unor reminiscenţe, se modifică, se ciocnesc, se împart sau se unesc. Spre exemplu, privind lucrurile din punct de vedere istoric, scindarea Orient(lumea bizantină)-Occident(în speţă Roma) s-a realizat în 395, când Imperiul se împarte în două părţi, pentru a se evita pe termen scurt un război civil. Problema principală se iveşte atunci când civilizaţia occidentală, care îşi atribuie universalitatea în mod greşit, intră într-un conflict ideologic, politic sau social cu celelalte.
Concret, asistăm la o confruntare directă Islam-Occident, ce are loc în orice domeniu. Renaşterea valorilor islamice au loc în paralel cu decadenţa lumii occidentale, depărtarea tot mai mult de sfera religiosului a omului modern. Asistăm la un "baby-boom" al Islamului, o populaţie care o dată ajunsă la maturitate va schimba cursul istoriei, la fel cum explozia demografică de după cel de-al Doilea Război Mondial din America şi Europa a generat multe probleme. Raţionamentul pare destul de simplu: în perioadă de criză acută, lumea occidentală asistă la o sfidare prin clădirea celei mai înalte clădiri, nu în deja obişnuitul Manhattan, ci în Emiratele Arabe Unite, în mijlocul deşertului. Desigur, este un alt mod de a spune "Suntem moderni, dar putem mai bine fără voi". Afirmarea musulmană este de fapt, apogeul lor demografic. În Africa asistăm la o islamizare forţată, prin aportul de servicii "din leagăn în mormânt". Individul este ajutat de către instituţii nonguvernamentale care în acest tărâm al nimănui iau locul statului.Nu este de mirare faptul că majoritatea fundamentaliştilor provin din Africa.

3.Killing in the name of.
În ce măsură explică această ciocnire a faliilor protestele de astăzi? Într-o anumită măsură, această falie poate fi foarte ușor observabilă în cadrul protestelor din 2011, când doctrina americană a democrației a ajuns în țări cu o altă mentalitate decât cea occidentală. Oamenii s-au revoltat, liderii au căzut, totul a fost bine, Vestul a aplaudat frenetic. Ce a rămas după? După un an de la schimbarea puterii, în Tunisia nu se întâmplă mare lucru. Au loc zâzanii între partidele politice, ura față de occidentalismul american crește și mai mult, în sondaje câștigă partidele extremiste islamice. America a pierdut un pariu în această zonă, o greșeală ce pe viitor poate să coste destul de scump. În primul rând, pentru cetățeanul din Lumea a Doua, (cu nuanță spre Lumea a Treia), criza a fost cauzată de liderii politici naționali (precum Mubarak, Khadaffi, etc.). Așa că s-au revoltat, au răsturnat puteri, au impus democrația.Au avut loc și intervenții militare, vezi cazul lui Khadaffi. Dar criza nu a trecut. Astfel, trebuie căutat un nou vinovat pentru problemele financiare ale fiecărui cetățean în parte. La fel cum după cel De-al Doilea Război Mondial, statutul de Absolut negativ a fost câștigat de către Hitler și actul său de holocaust, în cazul discursurilor fundamentaliste islamice, la loc de frunte este capitalismul american. Dacă vorbim în termeni vagi psihanalitici, vom putea constata că această formă de manifestare este de fapt o temere de lumea inconștientului, de teama inconștientului.
Slavoj Zizek, în ”Welcome to the Desert of the Real” dorește să spună că de fapt trăim într-o virtualitate impusă de sistem. Printr-un paralelism, el spune că astăzi, omul este definit de acțiunea sa în virtualitate la fel ca și în filmul Matrix, unde fiecare om este conectat la marele aparat. Exemplele pot fi enumerate la nesfârșit: facebook, ”1984” al lui Owell, sistemul totalitar, Big Brother, în fapt, teme cu care se joacă Slavoj Zizek în acel volum, încercând să dovedească faptul că realitatea este un deșert. La fel ca și democrația. Trebuie să fim onești și să-i recunoaștem limitele. Să ridicăm măcar din sprânceană atunci când un George W.Bush ne spune că intervenția în Irak sau Afganistan este ”în numele democrației”.